Acțiunea povestirii e plasată în comuna Corund, în luna august 2011, și ne pregătim să participăm la Târgul anual de ceramică de la Arcio, dar nu cu oale și căni pictate tradițional, ci amenajând un colțișor de informare turistică pentru turiștii care vizitau târgul.
Târgulde ceramică de la Arcio se organizează în al doilea sfârșit de săptămână a lunii august, ține 2 zile, și reprezintă punctul culminant al activității olarilor din Corund, când ei au oportunitatea să prezinte cele mai frumoase creații ale lor, ideile noi pe care le-au dezvoltat în ultimul an. Satul nostru, având mai mult de 150 de familii de olari, este un centru de inovare și diversitate în arta ceramicii. Producătorii, fiind foarte mulți, au o relație de concurență specializată între ei, fiecare încearcă să se diferențieze de celălalt printr-o idee, o tehnică anume, forme unice. Dar, prezentând inovațiile la târg, își asumau riscul, ca într-un an-doi, alți 3 olari să încerce ideea lui. Astfel avem cea mai mare diversitate de ceramică din țară: se practică la Corund ceramica natur, cu smalț monocolor, pictată smălțuită, miniaturile, ceramica albă, ceramica neagră, ceramica dantelată, sculptura în lut, cahle de teracotă pictate, etc.
Dar să revenim la colțișorul nostru de informare turistică. Noi eram atunci custozii rezervațiilor din Ținutul Sării. Aveam grijă de Muntele de Sare din Praid, Tinovul de la Fântâna Brazilor, și rezervația Dealul Melcului din Corund. Aveam afișe, pliante despre potecile de vizitare pe care le-am elaborat în ariile protejate, și acesta era scopul prezenței noastre la târg, să promovăm existența acestor poteci.
În zăpușeala de mijloc de vară, stând la măsuța noastră, deodată apare o umbră solidă, chiar eram bucuros, că cineva îmi ține umbră câteva minute. Era un domn în floarea vârstei, avea în jur de 50 de ani, cu mustață, o față deschisă, cu o privire directă.
Mă salută, și mă întreabă ce oferim noi la măsuța respectivă. Eu, harnic fiind, și bucuros, că a venit cineva interesat, am început să povestesc de frumusețea ariilor protejate.
Când am ajuns să explic despre Dealul Melcului, că rezervația geologică reprezintă locul unde cu 100 de ani în urmă a început exploatarea de aragonite, care erau prelucrate visavis de carieră în singura uzină de șlefuire a aragonitelor din țară, mi s-a părut, că omul devenea tot mai interesat de ce spuneam, și chiar a apărut un zâmbet foarte subtil sub mustața lui.
Chiar aveam expuse pe măsuța noastră acolo piese șlefuite din aragonitul de Corund, piese de 100 de ani, produse exact în uzina despre care vorbeam. Piesele respective le aveam din colecția personală a lui Tófalvi József, un entuziast colecționar local care de-a lungul anilor a răscumpărat nenumeroase piese, artefacte de la oamenii locali și nu numai cărora piesele din aragonit nu însemnau mai mult decât o piesă care trebuia ștearsă lunar odată de praf pe raft.
Interlocutorul meu, fiind tot mai interesat, i-am arătat poze ale fondatorului uzinei, domnul Knop Vencel, profesor, inginer invitat din Cehia la sfârșitul sec. 19 la Zlatna, să țină cursuri la școala de șlefuire a pietrei de acolo. Dânsul testează aragonitele de la Corund și se decide în 1909 să se mute în Corund, și să devină antreprenor, fondând Uzina de șlefuire a aragonitului din Corund.
Discuția devenind tot mai interesantă, i-am amintit domnului cu mustață, că avem chiar ideea de a amenaja un mic muzeu prin care să cinstim această poveste unică în țară, dar deocamdată nu avem spațiul necesar. Baza muzeului ar fi fost colecția privată amintită mai sus al domnului Tófalvi József, care s-a arătat dispus să predea în custodia muzeului colecția proprie, să fie accesibilă publicului larg.
Ne-a felicitat domnul cu mustață, și cînd și-a luat rămas bun, îmi dă o carte de vizită. Dau o privire pe numele lui. Pe cartea de vizită scria ing. Knop Vencel. Pentru un moment mâna mi se oprește, nici o vorbă nu-mi ieșea pe gură. Apoi, uimit, neîncrezător i-am zis zâmbind și eu: Aceasta este o glumă!
Atunci domnul cu mustață a devenit mai serios, și se prezintă din nou, Knop Vencel, nepotul fondatorului uzinei de șelfuit, despre care explicam atât de entuziasmat cu câteva minute în urmă. Mi-a explicat, că sunt doi nepoți care vara sunt foarte des în clădirea uzinei, pe care verișorii îl folosesc pe post de reședință de vară.
Mi-a cerut nr de telefon, și m-a asigurat, că mă va contacta. Era duminică, 14 august 2011, lună plină. Și știam, că nu era a simplă coincidență. Am simțit, că ceva bun urma să se întâmple.
Ziua următoare tânărul Knop Vencel, nepotul fondatorului uzinei m-a contactat telefonic, și m-a invitat în clădirea uzinei la o cafea cu cei doi nepoți. Urma să o cunosc pe doamna Sebő Éva, nepoata lui Knop Vencel, o doamnă foarte serioasă, cultă, profesoară pensionară, cu simțul umorului, dar și cu o privire aprigă. Era tipul de doamnă, în fața căruia oricine simțea, că trebuie să-și îndrepte coloana, stând drept și privind-o direct în ochi.
Și atunci, la acea măsuță de cafea din livingul etajului clădirii cei doi nepoți ne-au oferit o parte din clădire să dea loc Muzeului de Aragonit, unde altundeva, decât în incinta fostei uzine de șlefuit, unde au fost create sute și mii de capodopere din această rocă semiprețioasă de care Corundul era atât de atașat.
Am mulțumit oferta generoasă lansată de nepoți, și ieșind încet prin holul etajului clădirii, care avea expuse nenumărate piese de aragonit elaborate de bunicul celor doi, simțeam că devin parte dintr-o poveste nobilă, având un obiectiv foarte clar: să amenajăm Muzeul de Aragonit și să-l deschidem publicului larg până la următorul Târg de la Arcio.
PS. Inaugurarea Muzeului a avut loc în duminica Târgului de la Arcio, pe 12 august 2012. Dar acela este tema unei alte povestiri.
Comentarii